Clinchetul argintiu al clopoţelului a răsunat ca un ecou, la intrarea în magazin.
Atmosfera din interior îi crea un sentiment straniu, senzaţia că
suflul unui alt spirit îi inundă trupul. La prima vedere era un magazin
de antichităţi ca toate celelalte.
Déjà-vu...Cuprinse dintr-o privire încăperea nu prea spaţioasă.
Părea, că se măreşte cu fiecare pas al său. Ca o dilatare într-o buclă a
spaţiului temporal.
Câteva persoane răzleţe, admirau în tăcere mărfurile diverse.
În spatele tejghelei, bătrâna doamnă, în haine viu colorate îl întâmpină cu voce joasă.
-Te aşteptam.
-Poftim?
Femeia îi înmână un inel cu mai multe chei.
Bărbatul în blugi, cu geacă neagră din piele, îşi scoase nedumerit ochelarii fumurii.
-Doresc un cadou pentru o prietenă şi câteva lucruri pentru mine.
-Ştiu, pentru ce ai venit.
-Sper, că nu am greşit adresa. Pe reclamă scrie magazin de antichităţi.
O privi curios, neştiind cum să abordeze problema. Poate o
cunoscuse la vreun spectacol, sau îi oferise un autograf. Avea
admiratori de toate vârstele. Îi iubea şi îi respecta pentru afecţiunea
lor.
-Îmi cer scuze, ne-am cunoscut ?
Bătrâna îl studia. Ochii albaştri erau plini de vioiciune şi tinereţe, în contrast cu vârsta biologică.
-…cu siguranţă.
-Nu vreau, să fiu nepoliticos. Nu-mi amintesc nimic.
- Îţi vei aminti! îi întinse cheile. Poţi să alegi doar două.
Prima, când vei deschide una din uşile aflate pe culoar. Cealaltă,
pentru drumul pe care vei dori, să mergi. Lumina pâlpâi puternic.
Dezvăluise prea mult.
Bărbatul îşi roti ochii mari, căprui, trecând în revistă
interiorul circular. I se propunea un joc. Ok, îi plăceau enigmele şi
situaţiile pline de neprevăzut.
Luă, fără să comenteze cheile din mâna bătrânei.
-Nu te-ai schimbat deloc! Încă iţi plac aventura şi necunoscutul.
Probabil citise în ziare poveştile abracadabrante despre el sau
viaţa lui. Fabulaţii. Femeia specula momentul. Tabloidele inventau
minciuni, pentru a-şi mări tirajele.
Nu dorea, să dezamăgească aşteptările oamenilor, nici să-i jignească. Totuşi, era ceva neobişnuit cu acea doamnă în vârstă.
-Sper, că nu credeţi, tot ce speculează presa. Sunt ficţiuni.
-Nu citesc hârtiile acelea nesemnificative.
Se apropie de el, respirându-i parfumul.
-Mosc…
Când deschise pleoapele, privirea femeii se limpezise, vârsta era mult mai tânără decât corpul.
-Recunosc dintr-o mie, aroma ta.
« Apreciez numai sonatele muzicale. Poate-i doar excentrică .»
Studie atent obiectele din magazin. Îi plăceau lucrurile cu
patină, din alte vremuri. Aveau stil şi rafinament. Era un colecţionar
pasionat, aprecia misterul timpurilor apuse.
-Îndrăzneşte ! Vei găsi, tot ce doreşti…alege după pofta inimii.
Se întoarse câtre ea, femeia dispăruse în spatele draperiilor.
« Ar fi mai înţelept, să plec ! »
Se îndrepta spre ieşire, dar încăperea se mărea, nu reuşea, să
ajungă la uşă. Îşi păstră cumpătul şi hotărâ, să încerce cheile. Camera
învăluită intr-o lumină difuză avea nuanţe calde, uşor ceţoase.
Interesant decor, tocmai potrivit pentru apariţiile artistice. Îl
captivau misterele.
În jurul său, cumpărătorii îi aruncau priviri furişe..
« Nu mi-am ales prea bine ziua pentru cumpărături. »
Frânturi din partituri muzicale, genuri diferite se auzeau
aleator în puncte separate ale încăperii. Bizar... amalgamul de note nu
deranja. Crea sunete speciale, hipnotice.
Cheile erau numerotate.
S-a oprit in faţa unei uşi vechi, din secole demult apuse. O descuie,
împingând-o încet…se trezi în mijlocul unei forfote de oameni, dar erau
flash-bakuri, imaginile se perindau cu viteză. Şi-a zărit chipul…un om
identic lui. Diferenţa era, că acel personaj arăta şi era îmbrăcat
conform epocii sale. În rest…o copie fidelă. Bărbatul îşi aranjă vioara
pe umăr. O sală de operă. Lângă el a apărut o femeie tânără, subţire,
frumoasă.
A tresărit, cu ochii ficşi la povestea derulată.
În acordurile magice ale viorii, tânăra interpreta o arie. Spectatorii,
aproape nu respirau. Cei doi se priveau intens, dincolo de lume şi
scenă.
Atmosfera cu parfum de gardenii, priviri timide strecurate furiş printre
panglici şi obraji feciorelnici.Prospeţimea unei belle epoque.
Melodia s-a sfârşit în ovaţiile publicului.
« -Bravo, maestre !
-« Bis ! »
« -Superb, divină voce, ce duet » curgeau laudele.
Minute în şir au durat aplauzele. Împuşcăturile au şfichiuit sala…ochii
violonistului s-au mărit îngroziţi. Două pete mari, roşii îi străpungeau
pieptul. S-a prăbuşit fără suflare, în strigatele înlăcrimate ale
tinerei sale partenere, acoperit de vacarmul iscat. Femeia l-a zgâlţâit,
plângând sfâşiată de durere.
Imaginea s-a estompat, dispărând într-o spirală de timp. Camera
era goală. A simţit durerea puternică în piept…a desfăcut cămaşa.. două
cicatrici roşii, dureroase, îi brăzdau pielea.
Chipul femeii…o cunoştea…
«..cu neputinţă ! Jocul devine morbid»
-Nu-i un joc ! auzi vocea bătrânei, în spatele său.
-Este timpul unor explicaţii, se întoarse rapid.
Nimeni.
Nu exista cale de întoarcere. Era nevoit, să parcurgă toate etapele testului, sau ce reprezenta acea întâmplare.
A doua, îi oferea perspectiva unui cătun simplu, liniştit. Cel puţin în
aparenţă..O familie cu mulţi copii, majoritatea băieţi. Tatăl autoritar
se purta aspru şi dur cu ei. Îl ştiau de frică. Puştiul slăbuţ, cel mai
mic dintre fraţi, îl înfrunta, aruncând în el cu obiectele aflate la
îndemână. Înduraseră, destul, bătăile. În sufletul lui de copil ştia, că
nu e drept. Fugea din calea tatălui, mai ales că îi anunţase hotărârea,
de-a merge la şcoala de muzica. Bărbatul se răstea la el, spunându-i,
că numai femeile cântă şi dansează.
« Dar eu pot cânta! Îmi place! Ştiu să interpretez la pian.. să compun. »
« Tu, nu eşti fiul meu! O paiaţă pe sfori, râdea gros tatăl »
Copilul simţea durerea, umilinţa vorbelor grele.
« Eşti un om rău şi insensibil, tată ! Nu ne iubeşti ! O brută! » a ţipat, zbughind-o pe uşă.
În urma sa auzi hohotele de plâns, rugăminţile fraţilor mai mari
încasând loviturile şi bătaia tatălui lor. Băiatul nu s-a mai întors
acasă. A pribegit, cerşind. Ajuns la o mănăstire, a crescut ajutat de
călugări, împlinindu-şi visul. A studiat conservatorul, a compus
partituri muzicale unice, devenind cel mai renumit pianist al timpului
său. Duşmanii, rivali invidioşi, au complotat împotriva sa. I-au turnat
arsenic în şampanie, punând capăt vieţii unui geniu. Talent neegalat în
vremea sa.
Arsurile din stomac îl făceau, să se ghemuiască pe podeaua rece de marmură. Uşa s-a închis, curmându-i brusc suferinţa.
Înţelegea. Îşi retrăia vieţile trecute, resimţind fizic şi mental sentimentele acelor ani.
Nu se încumeta, să deschidă a treia uşă.
« Nu şovăi! Eşti aproape ! »auzi şoapta bătrânei.
« Ce este aproape ? »
« Viaţa ta. »
Renunţă, sa mai găsească o explicaţie plauzibila, situaţiei bizare prin care trecea.
A treia uşă se deschise fără cheie. În penumbra camerei o femeie
îmbrăcată în rochie de culoarea ametistului stătea la fereastra, privind
luna rotundă ca un măr de argint. Doar silueta se contura clar, era cu
spatele la el.
« Ai întârziat ! »
« Am intrat într-un magazin de antichităţi dar m-am trezit într-un
carusel. Uşi, chei, fără să adaug bătrâna…cel puţin…ciudată. Despre ce
întârziere vorbim? »
Glasul clar al femeii avea o rezonanţă stranie :
« Ai întârziat de la viitorul tău »
« Nu înţeleg nimic. Sincer. Vrei, să fii mai explicită ? În primul rând..cine eşti ? »
Apariţia suplă, se întoarse, oprindu-se în faţa lui.
« Tu ? »
Nedumerit…puţin spus.
« Dar…tu.. ai murit ! »
« În existenţa ta. Suntem la limita termenului. La capătul culoarului există doua uşi.Alege una dintre ele...urgent! »
« Care...ce să aleg ? »
Imaginea femeii se pierdea. O vedea, vorbind, nu-i auzea glasul. Ca un film mut.. Întindea mâna spre el, cerând ajutor.
În mintea lui se învălmăşeau frânturi de întâmplări, fraze,
muzică, voci. Şi-a acoperit urechile cu palmele, strângând pleoapele.
« Ajunge!»
S-a făcut linişte deplină. A îndrăznit, să deschidă ochii. În
faţa celor două uşi, una roşie, alta galbenă, stătea nehotărât, neştiind
ce capcane îi mai întindea acel puzzle bizar. Se concentră, rugându-se
în gând, sa aleagă varianta bună. Spre surprinderea sa ele s-au deschis
singure, la unison.
« Dar.. »
« Nu mai este timp. Ce vei vedea…nu va fi uşor, să alegi » îl avertiză bătrâna.
Îl cuprinse o ameţeală puternică, i-se tulbura vederea. Cauza era fumul
înecăcios, pătrunzător, ieşit din camera roşie. Nu vedea decât
dărâmături, oameni cu haine rupte, murdare, umblând speriaţi, unii
plângând după persoane dispărute.
« Isuse, ce se întâmplă ? Război ? »
A văzut echipajele de salvare, nu mai făceau faţă, ajutând răniţii.
Doi copii cu îmbrăcămintea zdrenţuită, murdari, fugeau după medicii care se grăbeau cu bolnavul pe targă, spre salvare.
-Tata…tata ! strigau disperaţi.
-Aveţi grijă de cei mici! se adresă un paramedic, femeii.
-Nu vreau ! Lasă-mă, merg cu tati ! ţipa şi se zbătea fetiţa.
Fratele mai mare nu avea mai mult de 12 ani. O îmbratişă, strângând-o cu putere.
-Mergem mai târziu. Tata-i pe mâini bune !
-Promiţi ?
O privi fix, în ochii mari, cenuşii, plini de lacrimi :
-Promit !
Chipul bărbatului de pe targa, aproape livid, contrasta cu părul negru.
Părea mort, doar aparatul de monitorizare a inimii arăta, că are puls
slab.
Îngrozit, privea faţa omului…era a lui. S-a cutremurat.
Prin portalul galben, apărea întinderea unei plaje plină de nisip fin,
auriu. Soarele strălucea puternic, iar adierea fierbinte a vântului,
adusa de vânt, ii izbea obrajii umplându-i nările cu briza oceanului. În
spatele plajei, palmierii îmbiau la odihna şi răcoare. Oamenii se
distrau, scăldându-se în apa limpede. I-a auzit râsul cristalin,
molipsitor. Un grup de tineri gălăgioşi se amuzau, aruncând-o în valuri
pe frumoasa posesoare a acelui râs încântător.Femeia dispăru sub apă,
întârziind câteva secunde, să iasă. Prietenii ei o strigau, uşor
îngrijoraţi. Apăru brusc, împrăştiind stropi de apă în jurul ei. Trupul
bronzat, suplu, înainta ieşind din valuri…o „sirenă”. Întoarse ochii
spre el…albaştri ca cerul de deasupra. Zâmbetul ei rămase suspendat
deasupra timpului…Întinse mâna spre el, invitându-l, să treacă pragul în
lumea ei.
« Alege..alege..mai repede!»
Se uita nehotărât de la o uşă la alta. Îşi duse mâna la inimă în semn de
preţuire pentru frumoasa “sirenă”, plecându-şi fruntea în faţa ei, apoi
păşi prin uşa roşie.
Se apropie de copiii, care stăteau strâns îmbrăţişati, ocrotiţi de mama
lor. Ochelarii negri acopereau privirea îndurerată a femeii.
-Vă pot, ajuta ?
Puştii nu s-au întors,nu l-au auzit. Au fost preluaţi de un domn în vârsta.
-Bunicule, tati se face bine, nu-i aşa ?
-Da, scumpa mea, cu siguranţa, o sărută pe creştet bătrânul.
Era invizibil ?
Femeia s-a întoars spre el, renunţând la ochelari.. avea cei mai frumoşi ochi de culoarea azurului.
-Tu..din nou ? era nedumerit.
-Nu m-am îndoit niciodată de tine! Ştiam, că nu ne vei părăsi.
Întotdeauna, ai ales variantele, ce implicau ajutorul acordat
celorlalţi..
O studia, mirarea lui creştea cu fiecare clipă.
-Semeni cu bătrâna din magazinul de antichitătăţi ! Tu..esti..
Femeia râdea..
-Nu te-am minţit.Ţi-am dezvăluit, că te aşteptam.
-Eu eram cel de pe targa.. cum ?
-Da, domnule doctor, ai fost lovit de o poartă care s-a desprins, când salvai un om.
-Adică am renunţat la o plajă exotica şi o sirenă superbă, ca să sfârşesc lovit de o bucată nenorocită de lemn?
-Tu erai rănitul.Îţi vei reveni. În trei zile eşti aproape nou.
-M-am liniştit. E ciudat, că nu mă vede nimeni, în afară de tine.
-Încă nu eşti vizibil în noua ta viaţă. Doar după ce-ţi vei reveni, în salonul de spital, alături de noi, familia ta.
-Ei… sunt ai mei ?
-Într-un alt context, ar fi o întrebare ofensatoare la adresa unei femei, zâmbi ea.
-Cum…ne cheamă ?
-Dina. Ei sunt Paul şi Pris. Numele tău este acelaşi, pe care îl porţi.
-Eşti medic ?
-Da, amândoi suntem, avem de lucru după explozia asta puternică..
-Să mergem.
-Nu înainte de…îl sărută, încolăcindu-i gâtul cu braţele. Buze fierbinţi, cu aromă de căpşuni.
O strânse cu putere.
-Bine…ai revenit!îl privi prin perdeaua de gene negre.
-Să-mi aduci aminte, unde am rămas, după ce scăpam de calvarul asta! o mângâie pe obraz
-Fii sigur !
Constantin Camelia
ianuarie 2012
