Clipa de lumină

Freamăt în noapte  

De tremur şi şoapte,  

Suspine de amor  

Cu zâmbet de dor.

Cântec de viaţă  

Furtună şi ceaţă  

Durere şi foc  

Un pic de noroc.

Tu, suflet de crin  

Din univers divin  

Din ţinut neumblat  

Cu lacrimi udat.

Tu, vis şi fantezie  

Eşti clipa de magie  

Minutul de visare  

Din şoapte amare.

Departe în zare  

Glas ce nu moare  

Speranţă şi dor  

Eşti nemuritor!

  

Călăuză-n noapte  

Ai plecat departe  

Spre îngeri şi stele  

Lăsând doruri grele.

În veac de nemurire  

De fum şi amăgire  

Eşti clipa de lumina  

Şi vocea ce alină.  

Camelia Constantin  

2009  

 

Ultimul vals

  

        Sala de bal era o feerie de lumini.  

Strălucirea candelabrelor se reflecta în sclipirea bijuteriilor ce împodobeau trupurile femeilor gureşe. Discutau afectate, aruncând ocheade domnilor din jurul lor.  

Într-un colţ, participant neimplicat, dar fin observator, bărbatul în frac negru cu plete întunecate, uşor ondulate pe gulerul imaculat al cămăşii, privea indolent mulţimea pestriţă din jurul său. Îl amuzau gesturile doamnelor…încercau, ostentativ, să atragă atenţia.  

Crease rumoare apărând impunător şi jovial, printre bărbaţii scorţoşi şi aroganţi. Păstrau eticheta cu sfinţenie.  

De ceva vreme urmărea femeia cu rochie bleu.  

Făcea notă discordantă cu valurile de crinolină albă. Privirea lui languroasă dădea frisoane, tulbura nopţile celor mai pioase fecioare care se rugau înfrigurate în faţa icoanelor însă gândurile le fugeau la piratul negru, cum era numit enigmaticul personaj.  

Talia zveltă a femeii strânsă într-un imposibil corset, cu brazda opulentă dintre sâni, îl fascina. Cunoscuse multe doamne, dar...ea cu parul castaniu roşiatic, îi acaparase atenţia.  

Râdea fără să-i pese de strâmbăturile din nas ale mironosiţelor.  

Se desprinse de lângă balustradă şi se îndreptă spre ea. Capetele se întorceau, agitate, în jurul lui, oamenii şuşoteau curioşi.  

"Ce tupeu",murmurau unii.  

Se opri în faţa ei şi îi întinse braţul, invitând-o la dans. Fascinanta, frumoasa creatură, a acceptat.  

Ochii lui întunecaţi o fixau plini de promisiuni tainice. Îi cuprinse mijlocul, lipind-o de trupul lui suplu si puternic.  

Se mişcau in ritmul unduitor al valsului, el se roti cu ea pană o ameţi, îsi apropie bărbia de buclele rebele care încadrau diafan tâmpla femeii.  

Carisma si atracţia lui hipnotică o împiedicară, sa observe că el, cu fiecare mişcare o îndepărtase de lume…când se dezmetici, erau pe terasa semi luminată. Se desprinse bulversată din îmbrătişarea lui, încercând să fugă. Piciorul îi alunecă si căzu simţind o durere ascuţită în gleznă. Era luată pe braţe si dusa in trăsura trasă la scara. Respiraţia precipitata îi ridica dantelele corsajului.  

El surâzând, o descălţă, cu mişcări sinuoase. Îi cuprinse pulpa subţire, întrebând-o dacă o doare. Ea scutura din cap, roşeaţa din obraz ii trăda emoţia…tumultul fierbinte al dorinţei.  

Auzise multe fantasmagorii despre piratul negru, nu crezuse în ele. Nici nu fusese convinsă că există, nimic nu era sigur.  

Degetele lui lungi îi mângâiau linia dulce a gambei învăluită în mătase subţire. Buzele moi atingeau glezna… urcau îndrăzneţe. O atrase la pieptul lui, răsuflarea femeii era resorbită de buzele care o căutau înfrigurate si nerăbdătoare.  

Dacă cele mai tari armate ale lumii, cedaseră în faţa celor puternici, cum putea rezista ea, o femeie fragilă, dorinţei tumultoase ce-i pătrundea fiinţa?  

 

                                                              ***  

Doamna în negru, cu voal cernit, a îngenunchiat pe lespedea de marmură albă. Amintirile îi sfâşiau inima. Şi-a culcat fruntea pe piatra nemiloasă a morţii. Suspinul plin de durere a tulburat liniştea cimitirului. Sărutând trandafirul roşu, l-a pus deasupra literelor aurii: Lord M.Joseph. Tâmpla ei se odihnea pe crucea rece. Lacrimile secaseră demult, durerea era profundă. O rafală de vânt a izbucnit de nicăieri şi voalul ei şi-a luat zborul. A simţit o adiere, ca un sărut pe frunte. Privind spre cer, a zărit porumbelul alb cu aripile întinse spre înălţimi.  

Linişte deplină. În jurul ei s-a format un vârtej de vânt. Trandafirul dispăruse. Încet, a coborât liniştea, doar sufletul femeii era o rană deschisă.  

„La marginea timpului, când vremurile vor hotărî, vom fi împreună pentru eternitate…”  

Camelia Constantin  

2009 

Tabu...?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

      Secolul XXI a venit doar pentru unii.  

Sunt multe persoane care încă gândesc sau „trăiesc”în anii 1100 perioada când inchiziţia a început să-şi întărească puterea.  

Altele, care nu au limite sau unele limitate. Să cugetăm.  

Cine erau cei din Inchiziţie? Dacă o femeie era evoluată, deschisă la minte şi culmea avea şi curajul să-şi exprime puncte de vedere bine definite, era considerată o vrăjitoare destrăbălată şi arsă pe rug.  

În prezent, din păcate, încă mai există persoane, pentru care, bunul simţ şi evoluţia spirituală sau culturală ... sunt subiecte tabu. Suntem optimişti, si de 20..şi ceva de ani sperăm că va fi mai bine şi vom merge pe o cale ascendentă. Din păcate societatea românească sau o mare parte din ea involuează. Ca majoritatea omenirii, din nefericire.  

Am trăit atâţia ani în comunism, am fost umiliţi, transformaţi în sclavi muncind şi acum, mulţi dintre noi, pe salarii de mizerie. Îndoctrinaţi cu frica zilei de mâine, având sindromul de vinovăţie, atenţionaţi că nu avem voie să gândim cu propriile circomvoluţiuni. Trist şi nedrept.  

În societatea noastră, mentalitatea de trib, de turmă, primează ... am rămas în epoca de piatră.  

Femeia este temelia creaţiei. Ea zămisleşte viaţa ... naşte copii. Ea inţelege cel mai bine natura umană. Nu că barbatul este mai puţin important, el este stâlpul femeii. Orice temelie are nevoie de un pilon de rezistenţă.  

În fiecare femeie există un bărbat, aşa cum în fiecare bărbat există o femeie. Ying si Yang. Ei trebuie să formeze un întreg. De ce există o întrecere între cele doua sexe, care e mai tare?  

Dumnezeu a creat lumea simplu: prin iubire. Oamenii au complicat-o din sete de putere.  

În Romania, din cauza cenzurii, a dezinformării, dezumanizării, au murit zeci de femei. Ca în intreaga lume, din păcate: cancer de col uterin. În ţara noastră au recurs la avorturi ilegale pentru că sistemul era criminal, le obliga să facă prunci chiar dacă nu doreau. Îşi făceau chiuretaje clandestine la persoane dubioase care vroiau să câştige bani murdari, fără a avea, întotdeauna, cunoştinţe în domeniul medical.  

Ele o făceau din disperare, ştiau că sistemul vroia mână de lucru, masă de manevră.  

Femeia a fost dintotdeauna puternică, feminină, curajoasă, reuşind să iasă din situaţii imposibile, cu eleganţă.  

Dogmatismul, puritanismul exagerat sau falsa inocenţă, de faţadă, respingerea propriilor valori, pierderea sau respingerea identităţii personale sau naţionale ne îndreaptă paşii spre un viitor sumbru, lipsit de perspective.  

Tinerii, adolescenţii se feresc, să discute cu părinţii subiecte delicate, pentru că aceştia nu au timp sau pregătirea necesară să le ofere răspunsuri plauzibile. De aici şi până la pierderea drumului drept, nu-i decât un pas, dar mai ales periculos. Nu este nimic ruşinos să discuţi cu cei apropiaţi, parintii in mod special, despre subiecte care de fapt nu ar trebui să fie tabu.  

Familia este primordială, apoi şcoala. Orele de educaţie, pe toate planurile, trebuie serios dezbătute. La televiziuni se promovează incultura, subcultura si prostituţia( politică şi nu numai). Sport de voie..analfabeţii au vânt la pupă...fără număr, fără şcoală. Să mai vorbim de ... divertisment?  

Umorul este apanajul oamenilor inteligenţi, băşcălie fac toţi proştii.  

Ave, s-auzim de bine!  

Nea Caragiale ... jos pălăria ... eşti în trend!  

 

Camelia Constantin  

august 2012  

 

 

Miere şi suspin

Doar focul căminului lumina camera somptuoasă.

Femeia se uita, în jur, speriată, nu ştia ce se va întâmpla cu ea sau de ce o aduseseră în castelul din inima munţilor.

Se apropie de şemineu să-şi încălzească mâinile, dintr-o dată încăperea părea că o sufocă. Nu era singură. Se întoarse şi timpul se opri.

Nemişcat, în faţa ei, stătea bărbatul îmbrăcat în costum de catifea neagră. Părul ca abanosul îi acoperea gulerul hainei, ochii mari, o fascinau. Negura celei mai adânci nopţi nu se compara cu profunzimea privirii lui. Nu putea face nici un pas. Avea picioarele ca de plumb. Bărbatul nu era un colos, mai degrabă suplu, însă emana un magnetism puternic, prezenţa sa o-nvăluia misterios. Făcu un pas spre ea, mişcările lui păreau ale unei feline ce-şi înconjoară prada, când se roti leneş în jurul ei, măsurând-o si ţesându-şi în minte planul vânătorului în preajma trofeului.

Tânăra femeie se retrase cu spatele, simţind zidul rece stăvilindu-i calea. Se uita speriată la el cum se apropie calm. Bărbatul se opri atât de aproape de ea, încât îi simţea parfumul şi respiraţia fierbinte. Cuprinsă de o ameţeală dulce, dublată de curiozitate, nu ştia cum să reacţioneze. Necunoscutul îşi puse palmele pe perete de o parte şi de alta a umerilor ei, fără să o atingă.

Răsuflarea ei precipitata îl făcu, să zâmbească enigmatic. Îşi frecă uşor obrazul de tâmpla femeii, buzele coborau uşor pe coloana gatului poposind pe umărul alb. Vârfurile degetelor îi atinseră ca o adiere pielea fină de sub bărbie, urmându-şi traiectoria descendentă.

Nu o mai susţineau picioarele, propriul ei trup o trăda. Senzaţia mistuitoare ca o flacăra fierbinte, îi urca în piept cuprinzându-i inima şi dorinţa o abandona în braţele bărbatului. Şarpele pasiunii o devora fără mila. El îşi strecura mâna sub părul lung al femeii cuprinzând ceafa, oferind sprijin. Buzele lui îi atinseră gura, contopindu-se, senzaţiile se transformau în miere şi suspin. Mai era şi muzica magică, senzuală răvăşindu-le sentimentele.

Furtună şi vuiet, volbura oceanelor, valurile mareelor, fierberea vulcanilor şi liniştea dimineţilor de primăvară…toate le trăia alături de bărbatul care-i schimbase viaţa într-o seară, pierdută în fiinţa lui, în sufletul iubirii, pe altarul căruia dăruise totul.

Se trezi asudată, cu părul ud. Visase? În cameră…linişte. Cămaşa ii era umedă, pe pat era un trandafir roşu ca sângele ce-i fierbea în vene şi un bilet. Îl luă cu mâini tremurânde...lord M.Joseph.

 Să râdă sau să plângă? Era real!

A dus trandafirul la buze şi l-a sărutat. Petalele aveau gustul buzelor lui.....miere şi suspin..

Camelia Constantin

2009